Ce culoare are marea?
Hohotul ei alb, spumos, se spărgea în clinchete pe ţărmul gol. Era frig, iar aerul autumnal amplifica nemilos sonoritatea valurilor. Sau asta era doar singurătatea ce-mi suna în urechi?
Nu ştiu ce căutam în mijlocul lui noiembrie la mare. Şcoala mă sufoca, iar oraşul era prea agitat. Aşa că îndată ce am ieşit de la şcoală vineri, am luat un autobuz la întâmplare. Şi iată-mă aici, încercând să-mi limpezesc gândurile.
Uitându-mă peste crestele valurilor, încerc să numesc culoarea mării. Un gri pe care pur şi simplu nu-l pot identifica. Îmi place să învăţ numele culorilor…acele denumiri extravagante şi complicate… Griul acesta îmi înnebuneşte simţurile. Îl miros, odată cu aerul sărat şi rece, ce-mi invadează cotropitor plămânii. Îl simţeam în pişcăturile cicălitoare pe care vântul le iniţiază pe pielea mea. Îl aud, cu fiecare spărtură surdă a apei pe nisipul fluid…
Disperată, mă urc pe faleză, încercând să desluşesc misterul acestei culori. Sprijinindu-mă de bara îngheţată, sorb din priviri imensul gri fără nume. Vântul îmi împingea părul lung, şaten, în ochi, răpindu-mi din privelişte.
Nimeni nu e pe faleză. Nimeni pe plaja lată. Doar eu. Eu şi numai eu. Eram sigură de asta. Dar totuşi, o voce, izvorând din spatele meu, îmi spulberă siguranţa:
- Gri de Payne.
Tâşnesc, întorcându-mă. Mă uit acum, perplexă, într-o pereche de ochi mari, de o culoare identică cu cea de la care tocmai îmi luasem privirea.
- Aşa se numeşte culoarea, continuă.
Un băieţel blond, cu ochii gri-albăstrui (de Payne, aflasem acum) se află la nu mai puţin de un metru de mine. Poartă o jachetă groasă, prea mare pentru el, iar la subraţ ţine un bloc de desen, pensule şi acuarele. Zâmbeşte.
Neştiind ce să spun, mă întorc în poziţia în care eram, cu faţa la mare. Gri de Payne, deci.
- Iar nuanţa nisipului se numeşte chamois, adaug eu, identificând rapid culoarea. Aş vrea să-i văd expresia. Ce imatură sunt. Mă dau mare în faţa unui copil.
- Pictezi? mă întreabă, probabil impresionat de informaţia dată de mine.
Mă întorc şi-l găsesc ceva mai departe, pe o bancă, despachetând culorile.
- Da, îi răspund.
Capul blond i se ridică brusc, curios.
- Dar nu cu acuarele, continui. Cu cuvinte. Memoratul culorilor mă ajută la descrieri.
E adevărat. Îmi zâmbeşte. Mă aşez pe bancă lângă el. Îşi scoate cu atenţie pensulele din suport şi, luând una medie, începe să combine bleo, negru şi alb. Îl privesc fascinată în timp ce el obţine griul ce mă înmărmurise pe mine, griul din ochii săi. Oare ştia că acelaşi gri se regăseşte acum pe valurile sonore? Îmi abţin comentariul, vrând să nu-l deranjez. După câteva minute, capul său tot înclinat spre paletă, mă întreabă:
- De ce eşti încă aici?
- Te deranjez? îmi îndrept privirea spre un pescăruş ce plutea pe suprafaţă apei nestingherit de nimeni.
- Nu doar că oamenii îl ignoră de obicei pe copilul ciudat ce pictează pe faleză.
Probabil îl intimidasem. Dau să mă ridic. O voce din capul meu tot îndrugă: “Jenant. Ciudat. Pleacăăă.”
- Poţi să stai, dacă vrei, spune el.
Rămân. Creionul lui trasează acum linia orizontului. Vântul i se strecoară prin plete, răsfirându-le. Mâinile mici i se mişcă îndemânatic pe foaia mare. Orice urmă de incomoditate din mine dispar. Mă găsesc urmărindu-i genele blonde încâlcindu-se, apoi despărţindu-se în timp ce clipeşte lent, inteligent. Sprâncenele firave i se curbează în timp ce descrie forma pescăruşului. Îşi ridică din când în când privirea, urmărind peisajul, de sub buclele bătute de vânt. Ochii ni se întâlnesc. Fără să rup contactul vizual, îl întreb, mâna mea întinzându-se după blocul de desen dintre noi:
- Pot?
El dă din cap aproape imperceptibil, îndreptându-şi atenţia înapoi la desen. Ia pensonul şi-l afundă în culoare. Eu deschid blocul. Pictura e inscripţionată cu o dată şi cu o oră: 5 octombrie, 15:58. Ieri. E tot marea, dar de un verde marin. Da. Ieri a fost mai însorit. E pictată de pe aceeaşi bancă, sunt sigură. Răsfoiesc. 3 octombrie, seară. Plumb. Alte zeci de pagini date. 9 august, vărsatul zorilor. Celadon. 19 iulie, apus. Coral. 21 mai, prânz. Azurin. O pictură, de fapt, pentru fiecare zi. Fiecare, fără excepţie. Aceeaşi mare, aceeaşi bancă, acelaşi pensulă, aceaşi mână. Culori şi nuanţe diferite. Atât de diferite. Aceeaşi stâncă, undeva în larg, acelaşi pescăruş, dar doar în unele picturi. Îl testez:
- Ce culoare are marea?
Mâna sa uită mişcarea uniformă ce întindea culoarea pe planşă. Mă ţinti cu privirea, fără nici o expresie.
- Marea nu are o culoare propie. Marea e culoare. În fiecare secundă, se schimbă. Dar noi nu vedem.
Mă uit din nou printre desene. Dacă le-aş fi văzut într-o galerie de artă, nu aş fi ghicit niciodată că sunt făcute de mâna unui simplu băieţel. Reale, desăvârşite. Ca cele ale unui adevărat maestru. Observ mai multe diferenţe între zile. Altă lumină. Altă poziţie a soarelui. Nori. Senin. Frasin. Purpură. Tucoaz. Petrol.
- Marea e culoare, repetă el, rar, pe un ton blând, naiv.
Nu se mai uită la mine. Înscripţionează data şi ora pe planşa de azi. Îi iau cărbunele din mână. Scriu sub datele puse de el: “Culoarea ochilor tăi.” Şi mă semnez. Caut o reacţie pe chipul lui inocent. Un zâmbet sincer, cald. Pentru mine, marea e în ochii lui. Culoarea mării o simt îl el. Nu. Culorile mării radiază pur şi simplu din el. Îi întorc zâmbetul. Până şi marea zâmbeşte. Nu. Marea râde. Iar hohotele ei încă se sparg pe ţărmul plin de zâmbetele noastre.
WOW!
RăspundețiȘtergere